Birou de blogger

Oana mă loveşte cu o leapşă drept în pifometru. Nu am cum s-o refuz, nici pe ea, nici pe leapşă, aşa că, iată spaţiul meu de lucru. Mă rog, vorba vine spaţiu de lucru. O să-i zic simplu birou de blogger, nu de alta, dar spaţiu de lucru sună prea comunist.

Aşa cum Badea e cu măsuţa şi maimuţa, aşa şi io sunt cu scândurica, fotoliul şi laptopul. Nu stau tot timpul în fotoliu, îmi iau scândurica cu laptopul şi mouseul pe ea şi mă fixez în pat sau pe canapea.

Vedeţi mă că am şi minge de baschet, de fapt am două, iar de fotbal am vreo 4, că le folosesc din an în paşti aia-i altă problemă.

Leapşa trebuie dată mai departe. Hm? Cin’ să fie oare, cin’ să fie oare? Leapşa merge la:
Dida, Laura, Makavelis şi Minxieee. Dacă vreţi s-o onoraţi of cors, dacă nu, eu nu mă supăr. Să vă vedem centrul de comandă de unde emiteţi în online.

De ce se rade de poza din buletin a cuiva?

N-am înţeles niciodată, şi probabil nu voi înţelege, ce găsesc unii amuzant la poza din buletin a cuiva. Vine unul, îţi cere buletinul să vadă nu ştiu ce la el, tu i-l dai pentru că n-ai nimic de ascuns şi el începe să râdă când îţi vede poza. “Ce faţă aveai… hahahahahahaha… sau ce-i cu faţa aia de copil, mă”. Băi, inteligenţii lui peşte prăjit, voi cum mama dracului arătaţi la 14 ani. Aveaţi barbă sau mustaţă? Nu cred. Tot la fel de copil arataţi şi voi, ca şi mine, ca şi oricine de pe Pământ care-şi face buletinul pentru prima data. Ce, râdeţi de seriozitatea mea? Păi cum ai fi vrut să stau la poza care-mi stă pe un act oficial pe care o să-l folosesc 10 ani de acum încolo, rânjind cu gura până la urechi? Şi chiar, ce îi aşa de râs? Ce găsiţi aşa amuzant la o poza de buletin? Ia să-mi explice şi mie cineva că zău că nu pricep. Românisme.

Am pus întrebarea “de ce se râde de poza din buletin a cuiva” tocmai pentru a nu generaliza. Nu toată lumea e la fel de trilulilu la cap să găsească ceva amuzant într-o poză de buletin. Hai că o întrebare mai de bun simţ o înţeleg, gen, aveai părul mare atunci, uite ce bine-ţi stătea, acum de ce nu-l porţi aşa? Sau mă rog, ceva de genul acesta. Mi se pare destul de ciudat, ca să nu zic penibil, să te uiţi la buletinul cuiva. Ce ai tu să te uiţi la buletinul meu, vrei să şti adresa mea, ţi-o zic eu dacă eşti aşa curios, nu-ţi trebuie buletinul pentru asta.

Ca orice barbat

• ca orice bărbat deschid televizorul dimineaţa pentru a o admira pe Daniela Crudu în toată splendoarea ei
• ca orice bărbat deschid televizorul seara pentru a o admira pe Marina Dina în toată splendoarea ei
• ca orice bărbat mă uit la Cârcotaşi miercuri seara pentru bebelushe
• ca orice bărbat mă uit la ştirile sportive cu ochii în decolteul prompteristelor sexy
• ca orice bărbat trăiesc un meci de fotbal la intensitate maximă din faţa televizorului
• ca orice bărbat comentez meciul ca şi cum eu aş fi mai bun la ce fac băieţii ăia acolo pe teren
• ca orice bărbat mă descarc cu pumnii în pereţi când echipa mea preferată a pierdut un meci
• ca orice bărbat mă uit după femeia altuia
• ca orice bărbat visez la o noapte amoroasă cu o colegă de servici
• ca orice bărbat am avut cel puţin o dată în viaţă un vis erotic cu o fostă miss playboy
• ca orice bărbat eram în limbă în generală/liceu după o colegă
• ca orice bărbat sunt fericit când beau pe banii altuia
• ca orice bărbat privesc îngrozit cum se subţiază portofelul
• ca orice bărbat urăsc să merg la cumpărături
• ca orice bărbat citesc ce a scris omul ăsta aici şi sunt perfect de acord cu el

Pastram secretul pentru noi sau mergem pe incredere?

După părerea mea, un secret nu ar trebui să-l ştie nimeni altcineva în afară de tine. Un secret, de-aia se numeşte secret să-l şti numai TU! Şi nu, eu nu merg pe bullshit-ul cu încrederea sau “ne cunoaştem de la grădiniţă”. Numai tu eşti în măsură să îţi ţi secretul, pentru că eşti singurul care ştie la ce riscuri te expui divulgându-l. Nimeni altcineva nu o poate face, indiferent câte promisiuni şi vorbe goale ţi-ar arunca în faţă că nu o să spună nimănui.

Probabil cineva mă va contrazice acum în comentarii, de sub umbra anonimatului, replicându-mi: da, dar eu am încredere mare în persoana respectivă. Ete fâs! Ai încredere pe dracu. Ai încrede în ce spune el, dar nu şti ce-i în mintea omului. Şti doar că îţi e un prieten apropiat, dar nu eşti 100% convins că va putea păstra secretul, la fel cum eu nu sunt 100% convins că tu crezi ce zici aici sau ce gândeşti.

Să spun sincer, eu nu dau doi bani pe încredere. Nu fac promisiuni pentru că ştiu că exista şansa să nu le pot onora şi nu mă încred în promisiunile nimănui, pentru că ştiu că ele pot fi foarte uşor încălcate. Poate să-mi promită şi să mă implore în genunchi că nu va zice nimănui despre ce urmează să-i spun, cu atâta va rămâne, cu imploratul. Eu nu suflu nicio vorbă. Motivul? Pentru că sunt absolut convins că imediat după ce i-am spus secretul va găsi o modalitate şi pe cineva apropiat lui căruia îi va dezvălui secretul nostru. Cu promisiunile de rigoare. Apoi acela va spune la un alt apropiat, următorul va spune mai departe şi tot aşa. Şi ce am făcut până la urmă? Am vrut să ţin ascuns un secret şi m-am trezit că a aflat toată lumea despre ce-i vorba. Apoi, într-un final, tot eu sunt ăla care află de la cutare şi cutare despre secretul meu, secret pe care l-am spus unui om “de încredere”. Marş de aici cu încrederea voastră!

Şi acum ziceţi voi, merită să te încrezi într-o persoană, indiferent cât îţi e de apropiată, fiind conştient că într-o zi relaţiile dintre voi se vor răci, iar secretul tău va sta pe un butoi cu pulbere gata să explodeze şi să se răspândească.

Nu mai bine ne ţinem secretele doar pentru noi şi nu vom avea probleme în viitor. Nu de alta, dar nu cred că-i place cuiva să se certe cu prietenii. 50% din certurile între prieteni pornesc de la secrete, 30% de la femei şi 20% de la familie şi bani.

Foto: WordPress.com

Mario si Luigi au fost declarati persoana non-grata in scoli

Mai multe cadre didactice din şcolile româneşti au relatat cu lux de amănunt despre prezenţa unui personaj dubios, deosebit de periculos, de care tinerii se folosesc la orele de informatică. Acesta seamănă cu un mecanic auto, are o pălărie roşie, salopetă albastră şi mănuşi albe. Răspunde la numele de Mario, iar, în majoritatea din cazuri, acesta este zărit în preajma fratelui său, Luigi, la fel de periculos. Cei doi au fost declaraţi persoană non-grata în şcolile din România. Autorităţile locale s-au sesizat şi i-au dat în consemn la frontieră, iar oricine poate oferi vreo informaţie despre cei doi este rugat să sune la 112.

“Ne confruntăm cu cei mai periculoşi infractori care au călcat România în ultimii 20 ani. Vreau să-i anunţ pe această cale, prin intermediul dumneavoastră, pe toţi românii care pot oferi orice informaţie, fie ea cât de mică, despre aceşti doi tâlhari, să sune cât mai repede la numărul unic de urgenţă. Să nu cumva să le treacă prin minte să intre în contact cu ei, sunt deosebit de periculoşi, agili şi, din informaţiile noastre, înarmaţi cu nişte biluţe portocalii care te pot omorâ. Avem nevoie de ajutorul vostru pentru prinderea acestor teribili infractori.”, a declarat pentru evasile.com Voichiţa Săndel, purtătoarea de cuvânt a Poliţiei Române.

Cei care deţin informaţii despre cei doi sunt rugaţi să nu menţioneze la telefon numele de Mario sau Luigi pentru că pot fi găsiţi foarte uşor de către aceştia!

Foto: The Gaming Liberty

Televizoare pentru pensionari

Potrivit unei noi reglementări din partea guvernului, statul se obligă să furnizeze câte un televizor cu plasmă cu diagonala de 80 de centimentri, bătrânilor aflaţi în floarea vârstei, adică care se află între 60 şi 120 de ani. Cei care au 59 de ani, respectiv 121 de ani, sunt mai ghinionişti. Cei care au 59 vor trebui să mai aştepte un an, în timp ce cei cu 121 nu pot decât să-şi roage moartea.

Această ordonanţă a venit în urma numeroaselor sesizări din partea cetăţenilor muncitori care se deplasează dimineaţa la muncă cu mijlocul de transport în comun. Aceştia circulă zilnic în condiţii inumane, din cauza bătrânilor care se ancorează pe un scaun la prima staţie şi se dau jos la ultima.

“Nu-i mai suportăm, în fiecare dimineaţă văd vreo 10 pensionari care merg cu autobuzul, dracu mai ştie unde, la piaţă, la farmacie, la mama dracului. Da până când. Să mă ierte Domnu, că-s femeie cu frica lui Dumnezeu, dar aşa ceva nu se mai poate. De ce nu mai pot aştepta încă o oră până ce pleacă toată lumea la servici/şcoală şi atunci să bată drumurile oraşului cu autobuzul? De ce, de ce? În intervalul 08:00-09:00 nu vezi nici un bătrân pe autobuz, doar de la 07:00 la 08:00. Am întârziat de nenumărate ori la muncă din cauza asta. Da’ până când!”, a declarat pentru evasile.com o femeie revoltată, mamă a 3 copii, şi femeie de servici la azilul de bătrâni “Tânăra Speranţă”.

Statul român speră că prin această ordonanţă pensionarii vor fi mai ocupaţi dimineţile admirându-i pe Răzvan şi Dani în format HD.

Foto: ReplicaHD.ro

Sex pe cartela

Sexul neprotejat e ca si cartela aia la care v-ati combinat voi, unii din voi:

- La prima intalnire, mana pe picior. Urmari deosebit de groaznice, cum ar fi: dureri de spate, intindere sau febra musculara de la prea mult aplecat.

- La a doua intalnire, mana pe picior plus pupat. Urmari nu foarte groaznice, dar vizibile. Pe langa durerea de spate sau febra musculara, te mai alegi si cu un pretios herpes pe care il porti cu tine vreo cateva saptamani bune. Asta depinde cu cine faci treaba aia cu buchon la buchon.

- La a treia intalnire, mana pe picior, plus pupat, plus aaaaaaaaa, intelegeti voi la ce ma refer. Daca dupa prima intalnire durerile au fost groaznice, dupa a doua ai ramas cu ceva urmari fizice, dupa a treia iti cam vine sa mori. De la a treia intalnire poti primi arhicunoscutul BTS pe care toata lumea il “adora” atat de mult.

Normal ca fara e mai fain si mai placut, dar chiar vrei sa-ti futi toata viata pentru o placere ca asta, si dupa aia sa-ti reprosezi cat esti de dobitoc. Protejeaza-te! Si nu, nu e de ajuns numai daca te protejezi, fi atent si pe cine bagi in pat. Nu cred ca ai vrea sa ai de a face cu cineva care, ma scuzati, nu s-a mai intalnit cu apa sub dus de cateva luni.

*postul asta e pentru aia care se baga in pat cu toate parasutele, sau ca sa nu le jignesc intelectul intr-un asa hal, cu toate profesoarele de trotuar.

Am adormit cu Vaya Con Dios

Pentru prima dată în viața mea, și țin să menționez asta aici pe blog, am adormit pe muzica cuiva. Aseară, înainte de a inchide procesorul de tot, am dat drumul la radioul pe care-l am pe noptieră, era echipajul de noapte în emisie la Radio Cluj. Și m-am pus pe ascultat, până pe la 12 numai muzică bună mi-a trecut pe la urechi, de calitate, iar Vaya Con Dios a răsunat suav în difuzoare. FABULOS! Ce poate fi mai frumos decât să adormi pe melodiile Vayei Con Dios?

Tot de la Radio Cluj am aflat de existența unei ceainării în Cluj, “Drumul Ceaiului” se numește și e undeva pe Baba Novac la numărul 16. Cred că am să trec pe acolo zilele astea, că n-am fost niciodată într-o ceainărie și tare aș vrea să văd cum e.

Tot berea bauta in offline e cea mai buna

Am tot amânat, am tot amânat articolul despre primul blogmeet clujean din 2010, ba din motive de stresiune prea mare, ba din motive de lipsă de inspirație, ba din prea multă lene. Atâta am amânat încât unii mi-au luat-o înainte (Oana și Doru) și au scris (bine, e drept că n-au trecut decât 6 zile, dar dacă ar fi să ne gândim că în două zile se schimbă guverne aici la noi în Românica și noi nu suntem în stare să scriem un post, atunci ce bloggeri suntem noi, of )

Nu știu cum să-i zic la blogmeet mai pe românește. Eveniment sună prea pompos, întâlnire are o nuanță prea romantico-gay, reuniune mă duce cu gândul la misa, așa că o să-i zic simplu meet, restul care nu aveți nicio tangență cu zona asta a bloggingului vă prindeți voi despre ce-i vorba.

No, și fuserăm, și băurăm, și povestirăm, și comunicarăm, și ne cunoscurăm, și plecarăm. Cam asta făcurăm noi la acest meet, de fapt cred că asta a fost și scopul principal, că doar a fost primul. Ca să v-o spun pe aia dreaptă, mie unul chiar mi-a plăcut. E fain să te rupi pentru două-trei ore de rutina zilnică și să auzi alte subiecte, să cunoști oameni noi, oameni cu aceleași preocupări și idealuri, într-o mică sau mai mare măsură, ca și tine. Subiectele de discuții au fost de toate, nu mă apuc să le înșir pe toate. Personajele principalele ale acestei scenete au fost, în ordinea numerelor de pe tricouri (da, aici vine partea cu link-urile ):

- Oana – gazdă bună, povestitoare, o companie plăcută
- Mitză
- Doru, cu încă un tip la care nu i-am reținut numele și nici blogul.
- Cristina aka Blue4inna (dacă așa o cheamă, sper să nu greșesc)
- UrbanCJ Team (Cristi și Mitză)
- Costi
Și pentru că nu puteau să lipsească, îi mai amintim aici și pe cei din elita online-ului clujean, fără de care n-ar exista Clujul pe harta onlineană a României:
Andrei, Lorand, Psaico și Ruben
(auto)Invitat special: Cetățeanul turmentat care a întreținut atmosfera pe acolo, la care încă îi caut blogul.

Concluzii: – Tot berea băută în offline e cea mai bună.
- Eu fac parte din ăștia mici, chit că fac blogging de prin 2007.
- Am promis (Lorand mi-a fost martor) că o să fac tot posibilul să nu mai ratez niciun eveniment blogosferic din Cluj, sper să și reușesc. Acuma astea de pe twitter, tweet-meeturile, nu-s așa importante:). Și oricum io nu-s fan twitter, am numai 4400 de update-uri și 400 de omeni care mă urmăresc ).
- Titlul acestui articol a fost preluat de la chinezu, care sper că nu are nimic împotrivă și nu are drepturi de autor pe el.
- Îmi place că înce-încet încep să se miște treburile în blogosfera clujeană, bloggerii mici ies la rampă, se fac auziți, și asta e un lucru bun pentru online, zic eu.

Să vedem acum când e următorul, că subiectele despre blogging nu se termină veci.

Si eu care am vrut sa dau la jurna

După ce m-am văzut cu diploma de bac în brațe, am început să studiez facultățile. Înainte să iau decizia finală spre ce facultate îmi voi îndrepta dosarul mă gândeam foarte mult la jurnalism, mai ales la fetele cu care voi împărți aceleași bănci. Mulți îmi ziceau, referitor la fac. de jurnalism, wow ce tare, la jurnalism, acolo îs femei bune. Ai numai colege în grupă, foarte puțini băieți dau la facultatea asta. No, eram extaziat numai gândindu-mă la ideea că aveam să-mi petrec 3 ani printre fete drăguțe. Dar nu numai ăsta era motivul pentru care vroiam să dau la jurnalism. Am început să privesc mai departe, în viitor, după absolvire, la cât de mișto e să te afli într-o redacție de presă, ce fain e să-ți vezi numele în ziarul de a doua zi pe un editorial pe tema gripei porcine. Deja mă și vedeam mare ziarist, un CTP în devenire, aveam impresia că voi fi cineva după ce terminam jurnalismul. La un moment dat eram decis că spre jurna mă îndrept.

După ce s-a evaporat gândul fericirii, au început să vină și părerile contra și sfaturile cu “nu te du acolo”. Ce, te duci la jurnalism? Ești nebun? Și ce o să faci după ce termini facultatea? Unde o să lucrezi? Cine crezi că o să te ia? Iar eu le ziceam calm, sunt destule ziare locale în Cluj, îmi găsesc repede un post. Apoi, pe cât de liniștit și convins eram, pe atât mă desumflam mai repede. Știi cât câștigă un jurnalist începător, proaspăt scos de pe băncile facultății? Foarte puțin, nene. Cam cât câștigă o femeie de servici la un hotel de 5 stele. Hai nu zău, serios, ziceam eu încă convins că jurnalismul e viitorul meu? Da, serios. Îți spun eu care sunt absolvent de jurnalism și acum lucrez ca vânzător în mall. Deja începeam să mă gândesc la ce alte alternative am. Științe economice? E plină țara de economiști care stau cu diploma-n dulap și prestează ca ospătari. No way. Business? La fel. Și ce mai rămâne? Politehnica. Universitatea Tehnică. Păi da, dar acolo e matematică, nene, multă de tot, și noi cu matematica stăm cam prost. Hai mă că nu e greu, o scoți tu la capăt că ești băiat deștept. Prost nu ești, doar că ești leneș. Bine, poli să fie, da’ la calculatoare, că poate acolo scap de matematică. Scap, scap, dar dau de programare, nene. SQL, PHP, Java, C++. Și iată-mă că-s aici. Cu ceva momente în care nu prea sunt încântat, dar îmi trece repede.

La început de 2010, observ că printul nu o duce prea bine. Presa scrisă e în moarte clinică. Ziarele cad pe capete. A căzut Cotidianul, Clujeanul, Cluj Expres, Business Standard și recent Gardianul și Ziua. Sunt sigur că lista va continua. Și eu care am vrut să dau la jurna, păi unde mai îmi găseam loc, acum când jurnaliștii trebuie să se reprofileze pe posturi de tinichigii, zidari sau zugravi.

Eu zic că printul nu mai are multe zile de trăit. Moare, încet, dar sigur. Văd asta în realitate, lumea nu se mai înghesuie dimineața la chioșcul de ziare, decât atunci când apare ziarul cu o carte din aia cu copertă frumoasă, iar când vor un ziar, preferă Click, Cancan sau Libertatea. Aici e nivelul și trebuie să ne obișnuim cu asta.